indigo

rutina e un ocean indigo în care au ingheţat geamandurile

e iarăşi luni şi mă simt de parcă

săptămâna mea ar avea şase zile de luni

şase zile de luni şi-o portiţă

în care mă opresc să-mi număr toate tăcerile

aduse ofrandă unui zeu nenăscut doar visat

doar dorit de un suflet pierdut

definiţie

câteodată patetică

singurătatea are gust de mucegai şi

curge de-a valma peste toate cuvintele

ca un blestem ea miroase a ceaţă

lăptoasă şi deasă impregnată în veştmintele

lăsate în urmă ca un balast

singurătatea are o textură neuniformă striată

câteodată fierbinte cateodată de piatră

pentru timpanul ucis de rutină întotdeauna tăioasă şi fără culoare

singurătatea se tânguie în surdină

câteodată sublimă

maladie

funcţionez sacadat

îmi cresc noduri în gât şi pe pleoape în vene

o maladie la modă îmi spun şi înghit conştiincios

sigle vocale consoane reclame bizare

butonez



în fiecare zi la ora cinci îmi testez toate nodurile

le număr şi trec în revistă orice schimbare de ton

sau textură apoi le badijonez cu venin de cobră regală

şi mă întreb ce accident genetic a avut rezultat

mersul biped

recviem

se-ntunecă cerul se rupe
şi plânge în ropote
lacrimi amare şi mari

s-a dus înc-o mamă în ceruri

pe ritmuri funebre
se clatină plopii
poarta se tănguie
şi iarba şi vântul
în dangăn de clopot
se mişcă pamântul
orfani au rămas doi copii
în dangăn de clopot
se clatină zarea
şi turla cu cruce
şi zarzărul crud
de atâta durere suspină şi moartea

doar stele mai cad

inima

uneori
îngână acorduri de muzică folk
ce dacă e afonă
amurgul se varsă-n ape roz violet
în vreme ce ea
preţ de câteva sistole diastole
sistole
zdrăngăne fără pic de talent
baladele lui hruşcă

lup

tânguit îndelung
dureros
ascuţit
urletul lui spintecă luna
ca un harpon
din lună se scurge durerea
peste capcana tăioasă pusă
de om

timp pliat

mărunte
fără lumină crisalide golite
cuvintele nu spun doar ascund
gânduri albite
timp pliat între riduri

Ursire

liră albă vers desculţ
presărat pe drumuri reci
şoapte prinse de urechi
cântec şi descântec mut
desfăcut şi răsfăcut
inimă de ciută bearcă
voce mică lacrimi rouă
şi în ochi ciob de cristal
să nu-ţi fie mintea stearpă
ci lucoare de opal

scâncet

ascult

scâncetul ploii bolnave de jale

mă cânt

dincolo de durere sunt eu

murmurând la-ntâmplare

cuvinte violet şi albastre

cu sensuri neclare

cuvinte rotunde sărate amare

dincolo de durere sunt eu

şi scâncetul ploii primordiale

Dincoace de pleoape

lumina albă zbatere de aripi
loveşte pleoapele
cufundate în lene
nu vreau să deschid
încă mă caut
şi dincoace e nevoie de mine

nu vreau să aud dimineaţa
sporovăind ca o precupeaţă
nici musca obraznică
cu aripi de plasă
nu vreau să văd lumea
sedată măruntă imună la viaţă
nu vreau să văd nici măcar
perna îngrămădită sub tâmplă

dincoace de pleaoape dealtfel
e încă nevoie de mine
şi culorile cântă

chivuţa

"îndură-te să îţi dea Dumnezeu sănătate
dumitale şi copiilor dumitale"
*
să aibă vreo cinci şase anişori
pe trupul ei micuţ se ţese neaua
ca un giulgiu
şi însăşi iarna-i curge-acum prin vene
n-are basma
doar cârpe roşii împletite-n coade
şi fulgi de nea

din ochiul drept o lacrimă de înger
din ochiul stâng o lacrimă de demon
se scurg tăcute peste salba aurie etalată
ca un blazon

cu mâini albastre strânge punga cu câţiva lei
legată-n brâu

n-are palton
sub fustele de pânză îi pare c-a păşit în iad
dar încă pune un picior
'naintea celuilalt

Peregrin

am tălpile însângerate şi fiecare pas
e-un chin
cu sufletul în palme caut
un adăpost
sunt peregrin

am umerii încovoiaţi de jale şi-n fiecare vorbă
un suspin
cu sufletul în palme caut
un adăpost
sunt peregrin

nu vreau să plâng dar lacrimile mele sunt împletite
în destin
cu sufletul în palme caut
un loc de mas
sunt peregrin

Nepotrivire

sprânceana ridicată
un rid mirarea căruntă
femeia aceasta mi-e puţin cunoscută
dar nu sunt eu
şi oglinda aceasta trucată nu-i decât
o punte şi atât
între mine şi eu
fetiţa care sare şotronul
cu cheia de gât

frică

uneori mâinile mi se pierd
fără vlagă în ceaţă
nimic nu mai are lumină
viaţa e gri
iar eu sunt un nor de furtună
rătăcit pe cer
în cea mai frumoasă zi
din Prier

larva

vocea îi tremură
și mâinile trupul
era un fluture dar
s-a întors în crisalidă
viciul o țese o strânge
o înfașă și
se minte că mai poate renunța
"o mona mică"
lichidul verde albastru o subjugă
e larvă-acum
dar nu va mai zbura

Şi luna râde

cum să renunţi chiar acum când vin banii
bani bani
rotiţele zimţate din capul tău se învârt sacadat
câştigi din nou şi termitele acelea îşi încep rondul de noapte pe trupul tău pârlit de coategoale ai bani
îi numeri la vedere să vadă toţi că ai
apoi mai vrei şi şarpele din capul tău nu te lasă
să-ţi vezi de drum
te opreşti la roată îţi propteşti fundul osos
de un scaun înalt
o voce suavă spune ceva într-o limbă străină
nu înţelegi ce zice dar şti
douăzecişiunu treisprezece treizecişişase patruzecişiopt
mai vrei
şi ochii tăi încep să lucească degetele să transpire
adrenalina lucrează
câştigi ai putea să renunţi
ei asta-i bună
acum ai putea să-ţi iei nenorociţii de bani şi
să cumperi dracului ceva cu ei
orice
dar nu
ce să cumperi cu ăştia
mai vrei
la urmă vei cumpăra ceva fabulos scump orbitor
pentru ea
mizezi din nou mai mult mai mult mai mult
şi ochii tăi au luciri de rubin neşlefuit
câştigi
mâinile tale se scurg grobian înspre tasta ce
nu te lasă să pleci
zâmbeşti şi eşti plin ochi de tine te priveşti
în luciul mesei de joc şi-ţi pari frumos
aşa
în stadiul acesta de larvă cu păr
roata se-nvârte
douăzeci
nu-l ai şi pierzi
o-njurătură se sparge se umflă se sparge
şi mâna tremurândă se îndreaptă iar
spre buzunarul tău jegos
ai încă bani
aprinzi o ţigară înjuri şi fumezi
pierzi
dar şarpele de foc nu te mai lasă
fumezi şi joci
pierzi
pierzi
ieşi beat în stradă dar n-ai băut
eşti un afurisit de vârcolac fără nimic
şi luna râde

Dincolo

cred că dincolo de cuvinte
e o împărăţie nisipoasă ca un deşert
şi foarte fierbinte
acolo scorpionii şi şerpii vărgaţi
ies noaptea să numere
câte boabe cuprind în afunda lor tăcere
toate dunele
de necuvinte scurse spre Niciodatănimic
tărâmul acela atât de meschin
şi de vechi
încât au uitat de el dicţionarele
şi antropologic vorbind
în spirala noastră umană
înaintea cuvintelor nu-i mă gândesc
decât o rană
şi un urlet sălbatic până azi scrijelit
în calciul de peşteră-al craniilor
dincolo de cuvinte mă repet
nu-i nimic
decât nisipul clepsidrei de ceaţă
ce curge deşertic spre Niciodatănimic
numărat şi citit

Biaterapie

Mama e bolnavă.Timp de trei zile ne-a speriat pe toţi, chiar şi pe mine, care sunt întotdeauna tare în asemenea momente.Crizele ei au schimbat rolurile.Mama e un copil încăpăţânat, eu sunt adultul raţional.I-am certat pe toţi.Le-am interzis să plângă în faţa ei.

Acum e ceva mai bine, dar fişa ei medicală a devenit un portofoliu, în care Ei adaugă mereu, câte ceva.Spitalul nu o mai înspăimântă, acceptă cu curaj tratamentul.

În salon mai e o tanti, mai bătrână decât mama.Îmi pare ursuză.

Lavinia vine zilnic. Încercăm amândouă să o răsfăţăm şi parcă am vrea să întoarcem timpul, să fim din nou copii, nişte copii mai cuminţi decât am fost.

Tanti Repa e în salonul de alături şi o vizitează şi ea pe mami. Îşi ridică reciproc moralul.
La ea nu vine nimeni, dar se bucură când ne vede pe noi, de parcă am fi şi fetele ei.
Se bucură de noi, dar mai ales de Bia, pe care Lavinia o aduce la buni.

În încăperea mare vocea Biei răsună şi ne temem să nu deranjăm. O iau în braţe şi o duc la fereastră...să vadă „cioile”.

În trunchiul unui copac se aud nişte bătăi:"Cioc, cioc, cioc.”
„Auzi Biuţa?”Şoptesc la urchea fetiţei şi ei pare să-i placă vorbirea şopită. Îmi şopteşte şi ea la ureche:” Cioc, cioc”. Dar nu are răbdare, vrea să alerge şi eu o las iar pe jos.
Mamăsa o întreabă :”Ce ai văzut cu Ina?”
Bia aleargă cât e salonul de mare şi strigă:” Ciucuca!Ciucuca!
Tanti, care mie îmi părea ursuză, râde din toată inima”. Nu poţi să nu iubeşti aşa scumpete de fată.”

Bia a devenit vedeta spitalului. De cum apărem pe alee, femeile o scuipă de deochi. Toate ştiu la cine vine ea şi ea ca o artistă, trimite bezele şi pupici tuturor.

Poveste alb negru

se crapă de ziuă
îmi strâng haina aproape de trup
şi privesc o secvenţă de film foarte vechi
cartierul alb negru abia se deşteaptă
străzile lui tuşesc reţinut înfundat
dar ea este trează în zdrenţe hidoasă
face deja trotuarul
păşeşte nesigur ca-n transă
ochii ei sunt hăuri de beznă
goliţi de uman
iar gura diformă un strigăt de groază
mâinile crengi descărnate
cu ele-a triat tomberoanele
mi-e frig
apar trecători o ignoră
se fac că n-aud scâncetul ei tremurat
doar o bătrână vorbeşte în şoaptă
ca pentru sine
"e foamea n-o lăsaţi să vă ia"

Noriel

mișcări elegante-n manej
pocnet de bici cu ecou
pas buestru la trap în galop
cub de zahăr aplauze urale
mii de ochi licărind fericiți
lumea un circ cu cupola în soare

mișcări șchiopătate-n manej
pocnet de bici dureros
pas chinuit sacadat fără ritm
ochi mustrători și tăioși
cortina prăbușită peste rumoare
lumea un circ de două parale