Peregrin

am tălpile însângerate şi fiecare pas
e-un chin
cu sufletul în palme caut
un adăpost
sunt peregrin

am umerii încovoiaţi de jale şi-n fiecare vorbă
un suspin
cu sufletul în palme caut
un adăpost
sunt peregrin

nu vreau să plâng dar lacrimile mele sunt împletite
în destin
cu sufletul în palme caut
un loc de mas
sunt peregrin

Pact cu un zeu fără nume

vreau să pândesc
să-nţeleg
să învăţ
felul în care te strecori
elegant
printre gânduri
oricine-ar jura că ai fost acolo
mereu
în nopţile lăptoase şi reci
în după amiezele fierbinţi şi prăfoase
în dimineţile cu lună neştearsă

vreau să pricep
cum şi unde dispari
într-o clipă
când spăşită îţi caut
lumina de miere
în mine ascunsă
şi mă rătăcesc în mine străină
ca un haiduc în păduri
nepătrunse


paşii mei tremuraţi
strivesc struguri albi
din via propriei toamne
şi mă jur să împart vinul nou
pe din două cu tine
dacă mă-nveţi să mă nasc
şi să mor
elegant
împreună cu mine

Sete de vineri

gata
ţi-am încrestat numele
în spirala acestei zile
de aceea îţi spun fiu al Evei
dacă mă iubeşti iubeşte-mă azi
ţi-am înregistrat mersul peste
sonorul acestei file
mi-am suflecat liniştea
să fiu aproape de tine
de aceea îţi spun fiul al Evei
venit de departe
dacă mă doreşti doreşte-mă acum
căt mi-e încă sete de vineri

Cuvântul acela

noi suntem altfel
nu irosim cuvintele pe declaraţii
pentru că sună bombastic
şi totuşi eu am avut o tentativă
printre rânduri aproape reuşită
când tu ai aruncat cuvântul acela
l-am luat între palme
ca pe un măr sau un glob de crăciun
dar el prostul a explodat
priveşte-mi sufletul
în ochi ca pe o căprioară vânat
smulge din el toate aceste cioburi care
vrei sau nu independent de noi
s-au încrustat

Nepotrivire

sprânceana ridicată
un rid mirarea căruntă
femeia aceasta mi-e puţin cunoscută
dar nu sunt eu
şi oglinda aceasta trucată nu-i decât
o punte şi atât
între mine şi eu
fetiţa care sare şotronul
cu cheia de gât

frică

uneori mâinile mi se pierd
fără vlagă în ceaţă
nimic nu mai are lumină
viaţa e gri
iar eu sunt un nor de furtună
rătăcit pe cer
în cea mai frumoasă zi
din Prier

Indiciu

Din liniile palmelor tale
mi-am împletit o pălărie
de soare.
Caută-mă!
fără să presari pe drumul
prin hăţişuri
un car de semne de întrebare...

Sic trasit

am coborât in mine aminte să-mi aduc
cum e să porti pecetea intâiului sărut
cum e să simţi fiorul de Eros săgetată
cum e sa crezi ca alta ca tine nu-i curtată

şi mi-am citit in palmă tot drumul plin de vise
şi m-a cuprins atuncea un dor de mine însămi
cu palma larg deschisă mi-am rătăcit ursita
am rătăcit cărarea mi-am irosit şi clipa

Nonsens

fără să te caut te găsesc
încrustat
la fiecare început de gând,
arzând ca o rană
tăcând.
fără să te vreau te caut
în fiecare filă de carte
rătăcind fără noimă-ntre stele
aproape departe
fără să te am te vreau
în fiecare noapte la tâmplă
să-mi înnegreşti şuviţa căruntă

Dragă Alter

Dragă Alter,
Demult nu ţi-am vorbit,
nici nu mai ştiu ce noutăţi ţi-am dat ultima dată.
Toate s-au învechit, dar pentru tine nu.
Poate ţi-am spus de pegas...
funcţionează.
Cum "Care pegas"?... ăla roz
luat din târg, la mâna a doua,
ăla şti tu cu două sute.
Dar lasă asta!
M-am gândit, să mă fac altceva de mâine.
Cum ce? de pildă... macara.
N-ar fi frumos?
Nu spun prostii. Imaginează-ţi:
să fi curtat de-o macara...
Nu râde!
Cât de înaltă ar fi iubirea mea!
Sau pote că m-aş face semafor.
N-ar fi mişto?
Să stau în drum şi să le văd pe toate
şi să mă-njure unii mai şucari,
să tac şi să clipesc cu ochii-n praf.
Cum m-am ţâcnit? sunt foarte bine!
Sau poate că mi-ar fi mai bine trotuar?

Avatar

dimineaţa
ceaţă-mpletită cu arome de cafea
eu
răchita pletoasă crescută
la marginea ta

larva

vocea îi tremură
și mâinile trupul
era un fluture dar
s-a întors în crisalidă
viciul o țese o strânge
o înfașă și
se minte că mai poate renunța
"o mona mică"
lichidul verde albastru o subjugă
e larvă-acum
dar nu va mai zbura

Şi luna râde

cum să renunţi chiar acum când vin banii
bani bani
rotiţele zimţate din capul tău se învârt sacadat
câştigi din nou şi termitele acelea îşi încep rondul de noapte pe trupul tău pârlit de coategoale ai bani
îi numeri la vedere să vadă toţi că ai
apoi mai vrei şi şarpele din capul tău nu te lasă
să-ţi vezi de drum
te opreşti la roată îţi propteşti fundul osos
de un scaun înalt
o voce suavă spune ceva într-o limbă străină
nu înţelegi ce zice dar şti
douăzecişiunu treisprezece treizecişişase patruzecişiopt
mai vrei
şi ochii tăi încep să lucească degetele să transpire
adrenalina lucrează
câştigi ai putea să renunţi
ei asta-i bună
acum ai putea să-ţi iei nenorociţii de bani şi
să cumperi dracului ceva cu ei
orice
dar nu
ce să cumperi cu ăştia
mai vrei
la urmă vei cumpăra ceva fabulos scump orbitor
pentru ea
mizezi din nou mai mult mai mult mai mult
şi ochii tăi au luciri de rubin neşlefuit
câştigi
mâinile tale se scurg grobian înspre tasta ce
nu te lasă să pleci
zâmbeşti şi eşti plin ochi de tine te priveşti
în luciul mesei de joc şi-ţi pari frumos
aşa
în stadiul acesta de larvă cu păr
roata se-nvârte
douăzeci
nu-l ai şi pierzi
o-njurătură se sparge se umflă se sparge
şi mâna tremurândă se îndreaptă iar
spre buzunarul tău jegos
ai încă bani
aprinzi o ţigară înjuri şi fumezi
pierzi
dar şarpele de foc nu te mai lasă
fumezi şi joci
pierzi
pierzi
ieşi beat în stradă dar n-ai băut
eşti un afurisit de vârcolac fără nimic
şi luna râde

Dincolo

cred că dincolo de cuvinte
e o împărăţie nisipoasă ca un deşert
şi foarte fierbinte
acolo scorpionii şi şerpii vărgaţi
ies noaptea să numere
câte boabe cuprind în afunda lor tăcere
toate dunele
de necuvinte scurse spre Niciodatănimic
tărâmul acela atât de meschin
şi de vechi
încât au uitat de el dicţionarele
şi antropologic vorbind
în spirala noastră umană
înaintea cuvintelor nu-i mă gândesc
decât o rană
şi un urlet sălbatic până azi scrijelit
în calciul de peşteră-al craniilor
dincolo de cuvinte mă repet
nu-i nimic
decât nisipul clepsidrei de ceaţă
ce curge deşertic spre Niciodatănimic
numărat şi citit

Biaterapie

Mama e bolnavă.Timp de trei zile ne-a speriat pe toţi, chiar şi pe mine, care sunt întotdeauna tare în asemenea momente.Crizele ei au schimbat rolurile.Mama e un copil încăpăţânat, eu sunt adultul raţional.I-am certat pe toţi.Le-am interzis să plângă în faţa ei.

Acum e ceva mai bine, dar fişa ei medicală a devenit un portofoliu, în care Ei adaugă mereu, câte ceva.Spitalul nu o mai înspăimântă, acceptă cu curaj tratamentul.

În salon mai e o tanti, mai bătrână decât mama.Îmi pare ursuză.

Lavinia vine zilnic. Încercăm amândouă să o răsfăţăm şi parcă am vrea să întoarcem timpul, să fim din nou copii, nişte copii mai cuminţi decât am fost.

Tanti Repa e în salonul de alături şi o vizitează şi ea pe mami. Îşi ridică reciproc moralul.
La ea nu vine nimeni, dar se bucură când ne vede pe noi, de parcă am fi şi fetele ei.
Se bucură de noi, dar mai ales de Bia, pe care Lavinia o aduce la buni.

În încăperea mare vocea Biei răsună şi ne temem să nu deranjăm. O iau în braţe şi o duc la fereastră...să vadă „cioile”.

În trunchiul unui copac se aud nişte bătăi:"Cioc, cioc, cioc.”
„Auzi Biuţa?”Şoptesc la urchea fetiţei şi ei pare să-i placă vorbirea şopită. Îmi şopteşte şi ea la ureche:” Cioc, cioc”. Dar nu are răbdare, vrea să alerge şi eu o las iar pe jos.
Mamăsa o întreabă :”Ce ai văzut cu Ina?”
Bia aleargă cât e salonul de mare şi strigă:” Ciucuca!Ciucuca!
Tanti, care mie îmi părea ursuză, râde din toată inima”. Nu poţi să nu iubeşti aşa scumpete de fată.”

Bia a devenit vedeta spitalului. De cum apărem pe alee, femeile o scuipă de deochi. Toate ştiu la cine vine ea şi ea ca o artistă, trimite bezele şi pupici tuturor.

Autoportret

mi-e sufletul o carte pentru tine
cu file multe galbene de vreme
mi-e sufletul o carte cu poeme

mi-e inima un instrument cu coarde
o harpă ce tresare întâia oară
o harpă picurănd o melodie
frumoasă ca o zi de primăvară

iar ochii-mi sunt oglinzi netulburate
de vorba lumii prea amară
şi apa lor de munte prea sărată-i
când tu o sorbi să nu te doară

Veneţie

prin suflet îmi trec alunecând
gondole
fără cântece de gondolier
sunt o Veneţie părăsită
în care gondolele se grăbesc
să devină epave

Poveste alb negru

se crapă de ziuă
îmi strâng haina aproape de trup
şi privesc o secvenţă de film foarte vechi
cartierul alb negru abia se deşteaptă
străzile lui tuşesc reţinut înfundat
dar ea este trează în zdrenţe hidoasă
face deja trotuarul
păşeşte nesigur ca-n transă
ochii ei sunt hăuri de beznă
goliţi de uman
iar gura diformă un strigăt de groază
mâinile crengi descărnate
cu ele-a triat tomberoanele
mi-e frig
apar trecători o ignoră
se fac că n-aud scâncetul ei tremurat
doar o bătrână vorbeşte în şoaptă
ca pentru sine
"e foamea n-o lăsaţi să vă ia"