mișcări elegante-n manej pocnet de bici cu ecou pas buestru la trap în galop cub de zahăr aplauze urale mii de ochi licărind fericiți lumea un circ cu cupola în soare mișcări șchiopătate-n manej pocnet de bici dureros pas chinuit sacadat fără ritm ochi mustrători și tăioși cortina prăbușită peste rumoare lumea un circ de două parale
asemeni bobului de strugur alb chemările voastre sunt mereu voalate şi noi de aceea vă spun fiice ale evei nu treziţi dragostea până când nu vrea ea trupurile voastre clepsidre unduitoare de patimi vorbesc limba veche a odaliscelor dar eu vă spun fiice ale evei nu stârniţi dragostea până când nu vrea ea cuvintele voastre ambrozie şi miere sunt precum nada sirenelor amăgitoare de aceea vă rog fiice ale evei nu zgândăriţi dragostea până când nu vrea ea lacuri sărate fierbinţi sau de gheaţă ochii voştri ascund atlantide şi câmpii elizee dar eu vă conjur fiice ale evei nu amăgiţi dragostea până când nu vrea ea
tunelul e negru şi aerul ce mă-neacă la fel picioarele înfăşate în frig mă susţin încă merg din când în când mă împiedic mai cad dar adulmec lupeşte pământul mă ridic şi o iau de la cap nu văd nu ştiu de ce merg poate în sângele meu e sisif încifrat adulmec poteca şi o iau mereu de la cap
lăcuste uriașe în camera jilavă ai mai rămas tu hăituit de fantasme și goale sticlele tale ochii îți sunt țesuți de paianjeni gura uscată buzele scorojite trupul îți tremură și sângele din venele tale urlă sălbatic cu capul în palme ai pășit într-o altă dimensiune o lume în care monstrul din tine te strigă pe nume lăcustele înaintează haotic spre tine și cresc ți-e sete camera ta se contorsionează continuu și plouă spaima te ține chircit între sticle nu bei dar lăcustele hulpave mușcă din tine și cresc
într-o zi m-am trezit şi n-am mai găsit lăngă mine iubirea am pornit să o caut pe străzile amorţite ale oraşului dar străzile nu ştiau nu auziseră de ea am strigat-o în văi la răscruce de vânturi dar vânturile toate erau străine de ea atunci am urcat în munţii de piatră am strigat m-am cântat dar cremenea şi granitul mi-au zdrelit trupul şi au tăcut fiindcă nu aveau cunoştinţă de ea m-am oprit o clipă să-mi oblojesc rănile să le spăl în fluviu timpul e fluviul năvalnic ce se revarsă şi fură şi duce şi duce lângă el soarele mi-a dogorit pielea vântul de gheaţă mi-a înăsprit chipul şi mi-a albit părul dar nimeni nu mai ştie unde o fi sau dacă mai trăieşte iubirea mea
povestea ei nu e povestea unui arlechin cu hohot fals şi zâmbet trist şi totuşi ea întrucâtva se crede acel ciudat echilibrist pe muchia dintre durere şi ridicol povestea ei nu e banală dar nu stârneşte interesul nimănui de-ar încerca s-o spună unora în taină ar constata că n-are cui nu-s paşii cui să îi aştepte să se strecoare nesimţiţi în vise nu-i timp s-o ia de la-nceput şi nu-i decât un călător pe-un drum cu multe vize