VORBE

Vezi tu Bia, fată dragă, singur pe televizor, Kitt e astăzi gândior.Nu doreşte să se joace, nu bea lapte, nu vănează, nemişcat precum un sfinx, pur şi simplu meditează şi se-ntreabă: De ce baba are moş? De ce moşul are barbă? Cum aduce dimineaţa, pintenatul de cocoş? De ce soarele e galben? De ce creşte-n curte iarbă?Cum şi de ce zboară raţa? De ce oul nu-i pătrat?De ce laptele e dulce, nu sărat? -De ce scăfârlia lui se întreabă-atât de multe, nu cumva a fost în curte?

Alma nu minte.Nu poate, chiar dacă-ar vrea, ar trăda-o chipul.Nici ea nu ştie de ce...poate din comodiate.E obositor să fii mincinos(crede ea),să ţii minte minciunile pe care le-ai spus, pentru a nu te da de gol şi e groaznic să judeci oamenii după sufletul tău, când tu minţi. De aceea, când miroase minciunile care îi sunt adresate, se simte de fiecare dată, trădată.Iar ele sunt multe,prea multe pentru a le ingnora.

Alma fumează.Pe un scaun, cu genunchii la gură, în bucătăria ei minusculă, aproape a uitat de ţigara cu totul albă, aflată între degetele mâinii ei stângi.Scrumul nefiresc de alb şi de lung strâns la celălalt capăt al ţigării e doar un semn că ea, Alma e bântuită din nou de gânduri deloc plăcute .Cel mai des şi mai aprig, o bântuie întrebarea "Ce dracu caut eu în viaţa mea?" Nu ştie să îşi răspundă.Din cănd în când trage cu încrâncenare în piept fumul şi tot amarul strâns de-a lungul anilor.Are senzaţia că, la un moment dat în trecut, trecutul ei cel atât de fără culoare, a luat-o pe drumul greşit şi regretă .Acum este târziu, poate nu prea târziu, dar are totuşi o vârstă şi teama că nu va putea să se rupă de tot calvarul ce reprezintă acum viaţa ei. Viaţa ei...Cel mai amar îi e gustul pe care îl dă certitudinea că nu mai iubeşte bărbatul de lângă ea. Nu mai poate.A luptat ani de-a rândul dar în cele din urmă a obosit şi azi nu-i mai pasă.Se simte pustiită, irosită şi nu ...

rutina e un ocean indigo în care au ingheţat geamandurile e iarăşi luni şi mă simt de parcă săptămâna mea ar avea şase zile de luni şase zile de luni şi-o portiţă în care mă opresc să-mi număr toate tăcerile aduse ofrandă unui zeu nenăscut doar visat doar dorit de un suflet pierdut

Mistral intră în camera sa furtunos, lăsând uşa în urma lui să se trântească.Se aruncă în patul aflat şi aşa în dezordine şi se lăsă pradă plânsului.Tatăl său ii spusese de nenumărate ori că bărbaţii nu plâng dar, nu se putea abţine, nu de data asta şi la urma urmei de când un băiat de doisprezece ani e considerat bărbat? Era pedepsit...din nou şi plăngea nu de durere, nici dintr-un moft de copil răsfăţat, nu! Plângea de ciudă şi de neputinţă.Ura din suflet momentele în care ei, adulţii considerau că el nu e în măsură să ia nici o decizie importantă şi hotărau ei totul .Ar fi vrut ca, măcar câteodată să aiba şi el un cuvănt de spus.Măcar câteodată. Fără televizor, fără laptop şi fără telefon, odaia lui devenea o închisoare nemiloasă în care până şi culorile îşi pierduseră strălucirea.Nici nu voia măcar să mai privească in jur , continuă să plângă nervos aproape în tăcere .Adormi. *** O senzaţie de furnici pişcătoare îi cotropea braţul drept şi capul părea că are în el o bombă cu...

Să ai iubite somnul agitat, Sa mă visezi cu dor, neîncetat Să mă murmuri, să mă îngâni Cu mine-n sânge să rămăi! Să îţi apar în fiecare gând Să-ţi fie dorul greu, ca de pământ! Şi să te ard Şi să te dor, Să cazi la pat, să mori de dor! Şi de vei vrea să nu mă vrei Să te dezmierde ochii mei! Şi de vei vrea să nu mă simţi, Aroma mea s-o ai în minţi! Dacă vei vrea să nu-mă auzi, De glasul meu să te pătrunzi! Şi să te bântui deochiat, Pân' ce mă vei chema... de leac!