Peregrin

am tălpile însângerate şi fiecare pas
e-un chin
cu sufletul în palme caut
un adăpost
sunt peregrin

am umerii încovoiaţi de jale şi-n fiecare vorbă
un suspin
cu sufletul în palme caut
un adăpost
sunt peregrin

nu vreau să plâng dar lacrimile mele sunt împletite
în destin
cu sufletul în palme caut
un loc de mas
sunt peregrin

Pact cu un zeu fără nume

vreau să pândesc
să-nţeleg
să învăţ
felul în care te strecori
elegant
printre gânduri
oricine-ar jura că ai fost acolo
mereu
în nopţile lăptoase şi reci
în după amiezele fierbinţi şi prăfoase
în dimineţile cu lună neştearsă

vreau să pricep
cum şi unde dispari
într-o clipă
când spăşită îţi caut
lumina de miere
în mine ascunsă
şi mă rătăcesc în mine străină
ca un haiduc în păduri
nepătrunse


paşii mei tremuraţi
strivesc struguri albi
din via propriei toamne
şi mă jur să împart vinul nou
pe din două cu tine
dacă mă-nveţi să mă nasc
şi să mor
elegant
împreună cu mine

Sete de vineri

gata
ţi-am încrestat numele
în spirala acestei zile
de aceea îţi spun fiu al Evei
dacă mă iubeşti iubeşte-mă azi
ţi-am înregistrat mersul peste
sonorul acestei file
mi-am suflecat liniştea
să fiu aproape de tine
de aceea îţi spun fiul al Evei
venit de departe
dacă mă doreşti doreşte-mă acum
căt mi-e încă sete de vineri

Cuvântul acela

noi suntem altfel
nu irosim cuvintele pe declaraţii
pentru că sună bombastic
şi totuşi eu am avut o tentativă
printre rânduri aproape reuşită
când tu ai aruncat cuvântul acela
l-am luat între palme
ca pe un măr sau un glob de crăciun
dar el prostul a explodat
priveşte-mi sufletul
în ochi ca pe o căprioară vânat
smulge din el toate aceste cioburi care
vrei sau nu independent de noi
s-au încrustat

Nepotrivire

sprânceana ridicată
un rid mirarea căruntă
femeia aceasta mi-e puţin cunoscută
dar nu sunt eu
şi oglinda aceasta trucată nu-i decât
o punte şi atât
între mine şi eu
fetiţa care sare şotronul
cu cheia de gât

frică

uneori mâinile mi se pierd
fără vlagă în ceaţă
nimic nu mai are lumină
viaţa e gri
iar eu sunt un nor de furtună
rătăcit pe cer
în cea mai frumoasă zi
din Prier

Indiciu

Din liniile palmelor tale
mi-am împletit o pălărie
de soare.
Caută-mă!
fără să presari pe drumul
prin hăţişuri
un car de semne de întrebare...

Sic trasit

am coborât in mine aminte să-mi aduc
cum e să porti pecetea intâiului sărut
cum e să simţi fiorul de Eros săgetată
cum e sa crezi ca alta ca tine nu-i curtată

şi mi-am citit in palmă tot drumul plin de vise
şi m-a cuprins atuncea un dor de mine însămi
cu palma larg deschisă mi-am rătăcit ursita
am rătăcit cărarea mi-am irosit şi clipa

Nonsens

fără să te caut te găsesc
încrustat
la fiecare început de gând,
arzând ca o rană
tăcând.
fără să te vreau te caut
în fiecare filă de carte
rătăcind fără noimă-ntre stele
aproape departe
fără să te am te vreau
în fiecare noapte la tâmplă
să-mi înnegreşti şuviţa căruntă

Dragă Alter

Dragă Alter,
Demult nu ţi-am vorbit,
nici nu mai ştiu ce noutăţi ţi-am dat ultima dată.
Toate s-au învechit, dar pentru tine nu.
Poate ţi-am spus de pegas...
funcţionează.
Cum "Care pegas"?... ăla roz
luat din târg, la mâna a doua,
ăla şti tu cu două sute.
Dar lasă asta!
M-am gândit, să mă fac altceva de mâine.
Cum ce? de pildă... macara.
N-ar fi frumos?
Nu spun prostii. Imaginează-ţi:
să fi curtat de-o macara...
Nu râde!
Cât de înaltă ar fi iubirea mea!
Sau pote că m-aş face semafor.
N-ar fi mişto?
Să stau în drum şi să le văd pe toate
şi să mă-njure unii mai şucari,
să tac şi să clipesc cu ochii-n praf.
Cum m-am ţâcnit? sunt foarte bine!
Sau poate că mi-ar fi mai bine trotuar?

Avatar

dimineaţa
ceaţă-mpletită cu arome de cafea
eu
răchita pletoasă crescută
la marginea ta

larva

vocea îi tremură
și mâinile trupul
era un fluture dar
s-a întors în crisalidă
viciul o țese o strânge
o înfașă și
se minte că mai poate renunța
"o mona mică"
lichidul verde albastru o subjugă
e larvă-acum
dar nu va mai zbura

Şi luna râde

cum să renunţi chiar acum când vin banii
bani bani
rotiţele zimţate din capul tău se învârt sacadat
câştigi din nou şi termitele acelea îşi încep rondul de noapte pe trupul tău pârlit de coategoale ai bani
îi numeri la vedere să vadă toţi că ai
apoi mai vrei şi şarpele din capul tău nu te lasă
să-ţi vezi de drum
te opreşti la roată îţi propteşti fundul osos
de un scaun înalt
o voce suavă spune ceva într-o limbă străină
nu înţelegi ce zice dar şti
douăzecişiunu treisprezece treizecişişase patruzecişiopt
mai vrei
şi ochii tăi încep să lucească degetele să transpire
adrenalina lucrează
câştigi ai putea să renunţi
ei asta-i bună
acum ai putea să-ţi iei nenorociţii de bani şi
să cumperi dracului ceva cu ei
orice
dar nu
ce să cumperi cu ăştia
mai vrei
la urmă vei cumpăra ceva fabulos scump orbitor
pentru ea
mizezi din nou mai mult mai mult mai mult
şi ochii tăi au luciri de rubin neşlefuit
câştigi
mâinile tale se scurg grobian înspre tasta ce
nu te lasă să pleci
zâmbeşti şi eşti plin ochi de tine te priveşti
în luciul mesei de joc şi-ţi pari frumos
aşa
în stadiul acesta de larvă cu păr
roata se-nvârte
douăzeci
nu-l ai şi pierzi
o-njurătură se sparge se umflă se sparge
şi mâna tremurândă se îndreaptă iar
spre buzunarul tău jegos
ai încă bani
aprinzi o ţigară înjuri şi fumezi
pierzi
dar şarpele de foc nu te mai lasă
fumezi şi joci
pierzi
pierzi
ieşi beat în stradă dar n-ai băut
eşti un afurisit de vârcolac fără nimic
şi luna râde

Dincolo

cred că dincolo de cuvinte
e o împărăţie nisipoasă ca un deşert
şi foarte fierbinte
acolo scorpionii şi şerpii vărgaţi
ies noaptea să numere
câte boabe cuprind în afunda lor tăcere
toate dunele
de necuvinte scurse spre Niciodatănimic
tărâmul acela atât de meschin
şi de vechi
încât au uitat de el dicţionarele
şi antropologic vorbind
în spirala noastră umană
înaintea cuvintelor nu-i mă gândesc
decât o rană
şi un urlet sălbatic până azi scrijelit
în calciul de peşteră-al craniilor
dincolo de cuvinte mă repet
nu-i nimic
decât nisipul clepsidrei de ceaţă
ce curge deşertic spre Niciodatănimic
numărat şi citit

Biaterapie

Mama e bolnavă.Timp de trei zile ne-a speriat pe toţi, chiar şi pe mine, care sunt întotdeauna tare în asemenea momente.Crizele ei au schimbat rolurile.Mama e un copil încăpăţânat, eu sunt adultul raţional.I-am certat pe toţi.Le-am interzis să plângă în faţa ei.

Acum e ceva mai bine, dar fişa ei medicală a devenit un portofoliu, în care Ei adaugă mereu, câte ceva.Spitalul nu o mai înspăimântă, acceptă cu curaj tratamentul.

În salon mai e o tanti, mai bătrână decât mama.Îmi pare ursuză.

Lavinia vine zilnic. Încercăm amândouă să o răsfăţăm şi parcă am vrea să întoarcem timpul, să fim din nou copii, nişte copii mai cuminţi decât am fost.

Tanti Repa e în salonul de alături şi o vizitează şi ea pe mami. Îşi ridică reciproc moralul.
La ea nu vine nimeni, dar se bucură când ne vede pe noi, de parcă am fi şi fetele ei.
Se bucură de noi, dar mai ales de Bia, pe care Lavinia o aduce la buni.

În încăperea mare vocea Biei răsună şi ne temem să nu deranjăm. O iau în braţe şi o duc la fereastră...să vadă „cioile”.

În trunchiul unui copac se aud nişte bătăi:"Cioc, cioc, cioc.”
„Auzi Biuţa?”Şoptesc la urchea fetiţei şi ei pare să-i placă vorbirea şopită. Îmi şopteşte şi ea la ureche:” Cioc, cioc”. Dar nu are răbdare, vrea să alerge şi eu o las iar pe jos.
Mamăsa o întreabă :”Ce ai văzut cu Ina?”
Bia aleargă cât e salonul de mare şi strigă:” Ciucuca!Ciucuca!
Tanti, care mie îmi părea ursuză, râde din toată inima”. Nu poţi să nu iubeşti aşa scumpete de fată.”

Bia a devenit vedeta spitalului. De cum apărem pe alee, femeile o scuipă de deochi. Toate ştiu la cine vine ea şi ea ca o artistă, trimite bezele şi pupici tuturor.

Autoportret

mi-e sufletul o carte pentru tine
cu file multe galbene de vreme
mi-e sufletul o carte cu poeme

mi-e inima un instrument cu coarde
o harpă ce tresare întâia oară
o harpă picurănd o melodie
frumoasă ca o zi de primăvară

iar ochii-mi sunt oglinzi netulburate
de vorba lumii prea amară
şi apa lor de munte prea sărată-i
când tu o sorbi să nu te doară

Veneţie

prin suflet îmi trec alunecând
gondole
fără cântece de gondolier
sunt o Veneţie părăsită
în care gondolele se grăbesc
să devină epave

Poveste alb negru

se crapă de ziuă
îmi strâng haina aproape de trup
şi privesc o secvenţă de film foarte vechi
cartierul alb negru abia se deşteaptă
străzile lui tuşesc reţinut înfundat
dar ea este trează în zdrenţe hidoasă
face deja trotuarul
păşeşte nesigur ca-n transă
ochii ei sunt hăuri de beznă
goliţi de uman
iar gura diformă un strigăt de groază
mâinile crengi descărnate
cu ele-a triat tomberoanele
mi-e frig
apar trecători o ignoră
se fac că n-aud scâncetul ei tremurat
doar o bătrână vorbeşte în şoaptă
ca pentru sine
"e foamea n-o lăsaţi să vă ia"

Memoria formei

azi nu mă dori deloc
doar umărul meu dezgolit fără să știe de ce
te mai caută

azi nu mă arzi
doar pleoapele mele închise înainte de vis
te așteaptă

Noriel

mișcări elegante-n manej
pocnet de bici cu ecou
pas buestru la trap în galop
cub de zahăr aplauze urale
mii de ochi licărind fericiți
lumea un circ cu cupola în soare

mișcări șchiopătate-n manej
pocnet de bici dureros
pas chinuit sacadat fără ritm
ochi mustrători și tăioși
cortina prăbușită peste rumoare
lumea un circ de două parale

Fiice ale evei

asemeni bobului de strugur alb chemările voastre
sunt mereu voalate şi noi
de aceea vă spun fiice ale evei nu treziţi dragostea
până când nu vrea ea

trupurile voastre clepsidre unduitoare de patimi
vorbesc limba veche a odaliscelor
dar eu vă spun fiice ale evei nu stârniţi dragostea
până când nu vrea ea

cuvintele voastre ambrozie şi miere
sunt precum nada sirenelor amăgitoare
de aceea vă rog fiice ale evei nu zgândăriţi dragostea
până când nu vrea ea

lacuri sărate fierbinţi sau de gheaţă ochii voştri
ascund atlantide şi câmpii elizee
dar eu vă conjur fiice ale evei nu amăgiţi dragostea
până când nu vrea ea

Sisifică

tunelul e negru şi aerul ce mă-neacă la fel

picioarele înfăşate în frig mă susţin

încă merg

din când în când mă împiedic mai cad

dar adulmec lupeşte pământul mă ridic

şi o iau de la cap nu văd

nu ştiu de ce merg poate

în sângele meu e sisif încifrat

adulmec poteca şi o iau mereu de la cap

Delirium tremens

lăcuste uriașe
în camera jilavă ai mai rămas tu
hăituit de fantasme și goale sticlele tale
ochii îți sunt țesuți de paianjeni
gura uscată buzele scorojite
trupul îți tremură și sângele din venele tale
urlă sălbatic
cu capul în palme ai pășit într-o altă dimensiune
o lume în care monstrul din tine te strigă pe nume
lăcustele înaintează haotic spre tine și cresc
ți-e sete
camera ta se contorsionează continuu și plouă
spaima te ține chircit între sticle nu bei
dar lăcustele hulpave mușcă din tine
și cresc

Căutare

într-o zi m-am trezit şi n-am mai găsit lăngă mine iubirea
am pornit să o caut pe străzile amorţite ale oraşului
dar străzile nu ştiau nu auziseră de ea
am strigat-o în văi la răscruce de vânturi dar vânturile toate erau străine de ea
atunci am urcat în munţii de piatră am strigat m-am cântat
dar cremenea şi granitul mi-au zdrelit trupul şi au tăcut
fiindcă nu aveau cunoştinţă de ea
m-am oprit o clipă să-mi oblojesc rănile să le spăl în fluviu
timpul e fluviul năvalnic ce se revarsă şi fură şi duce şi duce
lângă el soarele mi-a dogorit pielea vântul de gheaţă
mi-a înăsprit chipul şi mi-a albit părul dar nimeni nu mai ştie
unde o fi sau dacă mai trăieşte iubirea mea

Maria T

povestea ei nu e povestea unui arlechin
cu hohot fals şi zâmbet trist
şi totuşi ea întrucâtva se crede
acel ciudat echilibrist
pe muchia dintre durere şi ridicol
povestea ei nu e banală
dar nu stârneşte interesul nimănui
de-ar încerca s-o spună unora în taină
ar constata că n-are cui
nu-s paşii cui să îi aştepte
să se strecoare nesimţiţi în vise
nu-i timp s-o ia de la-nceput şi nu-i
decât un călător pe-un drum
cu multe vize

joc

nu plec
mă joc de-a frunza
şi pământul ispititor mă cheamă
e toamnă

nu plâng
m-a ruginit amiaza
şi discul soarelui mă-nseamnă
cu teamă

nu tac
mi-a obosit cuvântul
şi vocea mea e-ntemniţată
în raclă

nu dorm
îmi odihnesc privirea
şi întunericul mă-mbracă
parcă

Chiromanţie

Fiecare palmă deschisă, e o carte cifrată,

Scrisă de ursitoare, sau poate de soartă.

Uneori, palmele noastre cuminţi şi tăcute,

Ascund în ele poveşti de nimeni ştiute.

Fiecare palmă deschisă e o taină păzită,

De zâne, în straie de lumină topită.

Palma mea stângă, spre exemplu, e rugă aprinsă

Închinată iubirii de prunci necuprinsă.

Iar palma dreaptă, la fel de curată, e artă.

Delicată, măiastră, sculptată în piatră.

Palmele mamei, bătrâne, sunt doine duioase.

Îndelung tremurate, de jale, dureros de frumoase.

Fiecare palmă întinsă de lume, e punte.

Spre fericirea formată din lucruri mărunte.

O palmă în alta, sădeşte Câmpii Elizee,

O palmă deschisă e mereu epopee

Un hârb

De stau drept şi judec strâmb,
zic ca nu-s decât un hârb,
rătăcit între cristale,
ametiste şi opale.
Lume bună,feţe rase
persoane simandicoase,
strălucesc şi râd în soare,
de un hârb cu coate goale.

N-oi avea multe de spus
şi nici şcoale multe nu-s
în cv-ul meu umil
dar nu-mi vine sâ mă-nchin,
nici sâ plâng ,nici să suspin,
nu-mi vine nici să m-ascund
de ruşine că-s bolând.

Zău, aşa năuc şi tămp,
strălucesc deşi sunt hârb,
judec drept şi... stau mai strâmb.

Unde îţi e aura

acum că te văd pot să-ţi spun
scormoneam după imaginea ta
un nas o ureche
ciudat noriel ce se leagă
şi mă întreb de unde veneau
acele rotocoale de abur pe care pluteai
iată fruntea
acea frunte înaltă cu ochi de erete
dar totuşi lipseşte ceva
ceva esenţial care-mi scapă
zâmbetul tău falnic şi încă ceva
piesă cu piesă par să se lege
dar acum că te văd poţi să-mi spui
de fapt unde ţi s-a pierdut
aura

Etajul zece

am avut iar visul în care locuiesc într-un turn aş zice de sticlă
dar prea se arcuieşte în bătaia vântului până la pământ
pământul scârţâie şi mă tem să nu cad în grădiniţa de peste drum
mă ţin cu toată puterea de-o uşă în lumina fulgerelor
mâinile îmi albesc de prea multă încordare

puhoaie de apă mătură tot numai turnul meu nu se lasă
se încovoiază peste sârmele de telegraf rezonând la tunete
şi furtuna geme vuieşte se înfurie
plânge se vaietă se tînguie îndelung se ceartă
caută
nu ştiu ce caută

broboade sărate-mi coboară din tâmple mărunte şi reci ca de gheaţă
aş duce o mână prin păr şi pe frunte dar nu pot să mişc
să nu cad să nu mor să nu las să mă ia noaptea

dimineaţă
de la balcon privesc oraşul încă ud şi
sub tălpile mele betonul începe să se încălzească

mă gândesc că azi noapte a fost furtună
e ceaţă

Târziu

salonul bej
cu şase paturi pe rotile
într-un pat eu
în altul ea
la geam e plopul care face ciori
şi-un tei

din când în când ne vorbim
eu aproape absentă
ea lividă şi rece

din când în când ne pândim
eu cu coada ochiului stâng
ea cu hăurile acelea mâloase

din când în când ne simţim
eu o simt în sânge
în oase
ea mă simte mereu
mai aproape

şi mireasma de tei
ne-nfioară
pe mine că n-aş vrea să plec
pe ea că nu vrea
să mă doară
*
azi mi-au adus preot
şi lumină
mă priveau încruntaţi
bombănind nu ştiu ce într-un colţ
eram mică
şi grea
şi străină

le-am spus apoi de testament
simţeam şi eu
din patul meu pe roţi
cum şacalii

transpiră
*
într-un final suntem noi
ea aproape prezentă
eu lividă şi rece
ne ştim pe de rost
ne simţim
în sânge
în oase
aproape

noapte

Drum

asfalt şi gropi

suntem doi pietoni
între noi e şoseaua fierbinte
şi vântul

mergem în aceeaşi direcţie
eu întotdeauna desculţă
tu cu cizme de piele
eu surâzând uneori
tu cu brazde pe frunte

pe partea ta este soare
dar nu se vede că-ţi pasă
pe partea mea e acum umbră
nici neagră nici rece
doar umbră

din când în când mă împiedic
dar tălpile mele sunt mute
din când în când te opreşti
şi adulmeci lupeşte pământul

sutem doi călători obosiţi
între noi e şoseaua fierbinte
şi timpul




|

Murire

când s-a născut era deosebită
înălţătoare puternică
cuceritoare
părea invincibilă

până când
a început să moară

murea la răstimpuri
din ce în ce mai mici
din ce în ce mai mici

dar

renăştea de fiecare dată
din propria-i cenuşă
şi deschidea larg aripile albastre
zbura
întodeauna la tine


apoi
într-o zi ca oricare alta
a căzut din nou
s-a chircit de durere
adânc în sufletul meu
agonizând

era atât de singură
atât de neajutorată şi mică
tot mai mică mai slabă
mai ştearsă

a murit
în cele din urmă
fără să mai renască

locul ei e acum gol

şi nici măcar nu-mi mai pasă

Merg

trupul meu simte dureri
ce nu ştia că există

pun un picior înaintea celuilalt
apoi iar
un picior înaintea celuilalt
şi fiecare pas e un urlet înnăbuşit
merg

pe drumul meu am rămas eu
şi ploaia
ne completăm
ea tumultuoasă şi caldă
eu sleită şi udă
nu ne grăbim

azi vreau să mă bucur de ploaie
şi de oboseală
de durere
azi vreau să mă bucur de viaţă
cu toate zilele şi nopţile ei
irepetabile de aceea merg

casa bantuita

Iza

Bia

bia e prietena mea
are un an şi ceva
dar se amestecă printre ei
vrea să fie şi ea numărată
"un toş doi toşi"
copiii răd şi o primesc între ei
s-au aşezat pup
bia îi numără
"un toş doi toşi"
TO_ID_5239232211691631250" />

Deea

Cer de vara

Cosaşul miop

Azi, din turmele de gâze, ce le păstorea Ionuţ,
A sărit pe fusta Inei, un cosaş verde, prostuţ.
„Ce paci gâzule aita?”Îl certa peltic băiatul.
Dar cosaşul cu emoţii, sărea de pe-un pliu pe altul.
Fusta verde, iarba ‚’naltă, le-a cam confundat socot.
Ina însă îmi şopteşte:” Gâzu’ e un pic miop.”

Odată ca niciodată

atonic afonic atipic aseară
am găsit cuminte la mine-n călimară
o apoveste de vară

*
odată ca niciodată odată demult
mă căţăram în braţele copacilor
până la cer
şi mă jucam de-a frunza
sub tălpile mele scoarţele murmurau
basme cu spiriduşi şi dragoni
în timp ce din palme imi creşteau cuiburi
de somn

odată ca niciodată odată demult
mă arcuiam la marginea ploilor
ca un curcubeu
crescut din oala cu galbeni
a spiriduşilor


odată ca niciodată odată demult
în părul meu se împleteau
toate culorile
să moară de ciudă toţi
dar mai ales ciorile
cărora le lăsam periodic pe casă
câte un dinte de fată
cuminte
să nu lege
zorile
*
am uitat să vă zic că pe atunci aveam aripi
de înger de gâză de colibri şi de lin
în fiecare dimineaţă zburam câte puţin
am început cu zboruri mărunte cum ar fi
până la margareta din curte
apoi când am prins curaj
am planat pe primul garaj
acolo m-a ochit o mâţă roşcată
de era să nu mai zbor niciodată
cu aripi de lin am zburat pe sub râu
uşoară ca spicul de grâu
am zburat cu brevetul meu de visător
până-ntr-o zi când am adormit pe un nor
şi trezindu-mă în ceaţă totală
m-am prăbuşit în călimară

Funigei

am trimis gândurile mele funigei departe
în vremea când noi suntem şoapte înlănţuite -n descântece vechi
şi primul spasm al iubirii propagă unde concentrice tot mai afunde
am trims funigeii de gânduri departe departe
la căpătâiul iubirii din prima ta noapte
când mâinile noastre-ncleştate în clipă scriu primul poem
în cuvinte tăcute şi tăcerile noastre au rouă pe frunte

Femeie clepsidră

prin mine timpul se scurge alene


sedimentând


nisipuri verzi şi galbene albastre


se fac delte


la fiecare început de gând


în trupul meu de femeie clepsidră


am închis efemerul

gustat de celule pe rând

iar clipa ce moare pe inima mea

e o pată

cât un grăunte de dor ne-mplinit



dar trupul meu de femeie clepsidră

n-aşteptă

se-ntoarce din vreme furând